România reală vs. România profundă

Care este adevărata faţă a României? Cea pe care o vedem zilnic atunci când mergem pe stradă? Sau cea despre care citim în cărţile lui Petre Ţuţea şi Dan Puric?

Dacă despre adevăr se spune că se află undeva la mijloc, atunci probabil nici situaţia din România nu este atât de neagră precum o vedem în anumite jurnale de ştiri, dar nici atât de prosperă precum ar vrea să ne dea de înţeles cei care guvernează ţara.

Într-o societate bipolarizată între Putere şi Opoziţie, semnificaţia zilei de 1 Decembrie nu reprezintă decât o ocazie de a remarca că apelul la deşteptare şi unitate din versurile imnului naţional sunt cuvinte rostite şi nu făptuite de către cei al căror rol este să reprezinte cât mai bine interesele neamului românesc.

În tot acest timp, majoritatea românilor preferă să rămână într-o stare de resemnare atunci când iau contact cu sistemul de educaţie, cu cel medical şi cu cel de justiţie. Răspunsul tuturor este că “aşa se întâmplă la noi în ţară".

În România reală resemnarea are statut de dogmă, cu atât mai mult cu cât însuşi instituţiile statului îşi dau toată silinţa să păstreze starea de fapt în care ne naştem şi trăim.

Se pare că oricat de mult timp ar trece scenariul rămâne acelaşi, chiar dacă actorii se schimbă periodic cu fiecare ciclu electoral la care poporul român ia parte votându-şi reprezentanţii politici în funcţie de plasele cu ulei şi kg de făină.

O asemenea situaţie exprimă limitarea de care dau dovadă cei care oferă şi cei care primesc şi îşi dau votul după alte criterii decât cele în care ar putea să creadă că vor aduce soluţii la problemele de interes general.

Toate astea mă duc cu gândul la vorbele lui O. Paler, cel care spunea că în România nici măcar nefericiţii nu sunt solidari între ei, iar în asemenea condiţii, pentru că oamenii s-au lămurit care este grija statului pentru ei, singura speranţă le-a rămas credinţa în Dumezeu.

Şi atunci ne întrebăm care sunt opţiunile noastre? Ce este de făcut? Să fugim din România reală în cuvintele scrise de Ţuţea şi Puric?Ar fi o soluţie, însă nu ne va fi de folos nici nouă şi nici societăţii din care facem parte.

România nu duce lipsă de solitari. Sunt destui cei care n-au încredere în ţara lor, iar acest lucru se vede de fiecare dată când oameni cu probleme comune refuză să militeze cu ceilalţi asemenea lor.

Încep să cred că România profundă nu reprezintă acea mistificare pe care avem tendinţa să o facem atunci când suntem sătui de realitatea pe care o vedem zilnic. România profundă este România tuturor celor care continuă să creadă că aşa cum un om are o singură familie, tot aşa unui singur loc îi poate spune acasă.

Acest loc este România. Reală în ochii unora, profundă în ochii altora.

Sursă foto

Tulburările social-democrate

În România postdecembristă social-democraţia reprezentată de către Frontul Salvării Naţionale, care s-a rupt la scurt timp după Revoluţie în tabara "conservatoare" condusă de Ion Iliescu şi cea "liberală" a lui Petre Roman, a fost şi rămâne un segment important pe eşichierul politic. Dat fiind faptul că suntem o ţară cu un trecut comunist, în care rolul statului a fost unul centralizator, nu este deloc surprinzător faptul că un asemenea curent politic a reuşit să conducă destinele ţării în primii ani de la schimbarea regimului politic dictatorial.

Chiar dacă Revoluţia din Decembrie '89 a readus pe scena politică vechile partide istorice, P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D., dar şi multe alte noi formaţiuni politice, o mare parte a electoratului român a rămas ataşat ideilor de stânga promovate de către reprezentaţii P.D.S.R. şi P.D. Paradoxal sau nu, zonele cele mai slab dezvoltate economic din România au reprezentat bazinul electoral al social-democraţiei româneşti.

Deşi între cele doua partide de stânga a existat un permanent conflict, pentru că fiecare vroia să-şi însuşească rolul de cel mai important partid social-democrat din România, ceea ce a contat decisiv a fost tipul de lidership pe care l-au promovat. În acest duel al liderilor stângii romaneşti a câştigat de departe reprezentatul P.D.S.R., Ion Iliescu, primul preşedinte al României ales la alegerile din mai 1990, care şi-a menţinut mandatul de preşedinte după alegerile din 1992 până în 1996, şi a revenit în cea mai importantă funcţie a ţării câştigând scrutinul prezidenţial din 2000.

Deoarece Constituţia României nu îi mai permitea să mai candideze la un nou mandat prezidenţial, Ion Iliescu a trebuit să predea ştafeta de lider al partidului către Adrian Nastase, fost prim-ministru în perioada 2000-2004, şi candidat al alegerilor prezidenţiale din 2004. Dacă în cazul lui Ion Iliescu s-a spus că deşi n-a fost corupt a acceptat tacit actele de corupţie făcute de cei din jurul său, despre Adrian Năstase şi oamenii din guvernul său au existat destul de multe zvonuri cu privire la actele de corupţie în care ar fi fost implicat.

Chiar dacă Adrian Năstase este considerat un om politic cu o pregătire intelectuală de luat în seamă, şi a fost apreciat ca unul dintre cei mai buni prim-miniştrii pe care i-a avut România după '89, asocierea imaginii sale cu actele de corupţie a fost cartea pe care a jucat-o cu succes Traian Băsescu, candidatul opoziţiei la alegerile prezidenţiale din 2004.

Deşi P.D.S.R. câştigase alegerile legislative din 2004 împreună cu colegii de alianţă umanişti (care au devenit între timp conservatori), ei nu au putut forma un nou guvern social-democrat deoarece partidul condus de către Dan Voiculescu a ales să susţină guvernul Tariceanu, în schimbul unei înţelegeri pe care au avut-o cu noul preşedinte al României, Traian Băsescu.

Pentru un partid cu o organizaţie puternică, precum era P.D.S.R.-ul în teritoriu, pierderea alegerilor prezidenţiale şi incapacitatea politică de a forma un nou guvern a fost un moment de criză politică interna ce a culminat cu "devorarea" fostului lider, Adrian Năstase, care si-a pierdut functia de preşedinte al Camerei Deputaţilor.

Deoarece imaginea lui Adrian Năstase era una care nu mai prezenta credibilitate în faţa electoratului, iar Ion Iliescu nu mai avea dreptul de a concura pentru un post de preşedinte al României, P.D.S.R. a ales o schimbare de lidership pentru a accentua apropierea de valorile stângii europene. În acest mod P.S.D.R. şi-a schimbat titulatura şi a devenit P.S.D.

Astfel în competiţia internă a P.S.D. din martie 2005 a fost vorba de o luptă între tabara "conservatoare" reprezentată de către Ion Iliescu şi susţinătorii lui Mircea Geoană, un om politic ce era apreciat pentru cariera în diplomaţie, deoarece fusese ambasador la Washington şi lăsase o impresie bună în funcţia de ministru externe al României în perioada guvernării Năstase.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, aceia care nu câştigă competiţiile electorale sunt victime sigure în faţa tulburărilor interne din partid. Aşadar, deşi Ion Iliescu se bucură de o reputaţie puternică în P.S.D., victoria a fost de partea lui Mircea Geoană.

Printre cele mai importante evenimente care au urmat după aceea a fost susţinerea tacită a P.S.D. pentru guvernului Tăriceanu II, după ce alianţa D.A. a încetat să mai existe datorită conflictelor dintre P.N.L. şi P.D.

Un alt moment, poate cel mai important pentru acea perioadă, a avut loc în 2007 odată cu începerea procedurilor de suspendare de către P.S.D., P.N.L. şi P.C. a preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu.

După eşecul acestor demersuri au urmat alegerile din 2008, în care P.S.D. a obţinut un scor de peste 30% din voturi, fiind foarte aproapre de cel obţinut de către P.D. Pentru că ţara avea nevoie de un nou guvern după alegerile parlamentare, P.S.D. a acceptat invitaţia lui Traian Bpsescu de a face parte dintr-un guvern alături de P.D.L.

Potrivit negocierilor dintre cele doua partide Emil Boc a fost desemnat Prim-Ministru al Guvernului, iar Mircea Geoană a obţinut funcţia de preşedinte al Senatului României.

Chiar dacă cele doua partide au invocat alianţele din Germania dintre social-democraţi şi conservatori de la sfârşitul anilor '60 şi din 2008, în cazul situaţiei politice din România era greu de crezut că un asemenea aranjament ar fi putut rezista, dat fiind faptul că vorbim de două partide cu rădăcini doctrinare comune şi un numar aproximativ egal de parlamentari.

A urmat momentul alegerilor europarlamentare din iunie 2009, iar aici P.S.D.-ul a obţinut un uşor avantaj faţă de P.D.L., procentajul social-democraţilor fiind de 31% din voturi, fapt ce le-a conferit 11 mandate în Parlamentul European.

Chiar şi aşa, inevitabilul urma să se întâmple, iar astfel "Parteneriatul pentru România" dintre P.D.L. şi P.S.D. s-a rupt către sfârşitul anului 2009, cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale din acelaşi an.

În situaţia în care pe deoparte vroaiau să fie la guvernare cu orice preţ, dar pe de alta parte vroiau să lase impresia unui partid care poate da un nou preşedinte al României, social-democraţii conduşi de Mircea Geoană şi-au readus aminte de momentul din 2004, după ce Traian Băsescu a reuşit să câstige alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009 în faţa candidatului P.S.D., Mircea Geoană.

Pentru P.S.D. a urmat un congres naţional în februarie 2010 în care au avut loc alegeri pentru funcţia de preşedinte al partidului. De data aceasta Mircea Geoană s-a văzut pus în situaţia lui Ion Iliescu din 2005, fiind învins în alegeri de către Victor Ponta, fostul sau colaborator din campania pentru alegerile prezidentiale din decembrie 2009.

Deşi a fost trecut pe linie moartă în interiorul partidului şi a pierdut majoritatea susţinătorilor, fostul lider social-democrat s-a consolat cu funcţia de preşedinte al Senatului României. Considerând că mai are un cuvânt de spus în politica românească, Mircea Geoană a încercat în tot acest timp să facă opoziţie la modul în care P.S.D. este condus de către Victor Ponta.

S-a ales astfel cu o suspendare de şase luni din partea propriului partid pentru că nu a respectat regulile impuse de noua conducere, iar de curând, mai exact la sfârşitul lui octombrie 2011 a fost într-o vizită la Washington în care a încercat să lase impresia de lider al opoziţiei din România.

Cum o asemenea situaţie nu a fost deloc pe placul liderilor U.S.L., atât Crin Antonescu cât şi Victor Ponta au avut comentarii destul de acide faţă de Mircea Geoană, totul culminând cu ceea ce s-a întâmplat în ziua de ieri la şedinta liderilor social-democraţi.

Membru al P.S.D. din 2001, Mircea Geoană a fost exclus din partidul pe care l-a condus şi i-a fost retrasă susţinerea pentru funcţia de preşedinte al Senatului României, ceea ce înseamnă că omul care ar fi putut fi preşedintele României a ajuns acum atât fără partid cât şi fără funcţia de preşedinte al Senatului.

Daca ar fi să dăm curs scenariilor, unul dintre acestea îl vede pe Mircea Geoană lângă cei care susţin actualul guvern, în timp ce altele vorbesc despre încercarea acestuia de a forma o noua formaţiune politică, lucru puţin probabil, dat fiind faptul că ar necesita un efort uman şi financiar mult prea mare pentru un om politic aflat în situaţia fostului lider social-democrat.

În timp ce P.S.D.-ul consideră că prin excluderea lui Geoană are mai multă linişte în interiorul partidului, Geoană ar putea beneficia de o uşoară simpatie din partea acelora care de obicei iau apărarea celor puşi la pământ de către foştii colegi de partid.

Cum orice lucru făcut are un preţ al său, P.S.D. riscă acum să rămână fără funcţia de preşedinte al Senatului, dată fiind influenţa şi resursele pe care le au cei din actuala guvernare. În asemenea condiţii pentru un partid precum P.S.D. perioadă petrecută în opoziţie ar pute eroda tot mai mult structurile slăbite ale partidului, deoarece o parte destul de importantă a foştilor lideri social-democraţi au ales să facă politică în U.N.P.R., un partid care se prezintă ca fiind de stânga şi al cărui scop politic este "apărarea interesului naţional".

Pentru electoratul român şi pentru scena politică din România problemele stângii, ca şi cele ale dreptei, ar putea cauza noi crize politice, fapt ce ar accentua tot mai mult dezinteresul românilor faţă de evenimentele politice.

Fără o conducere politică bazată pe un tip de lidership competent, tulburările din cadrul partidelor vor rămâne la ordinea zilei, iar foştii lideri care n-au reuşit să-şi ducă partidele la putere vor fi "devoraţi" în continuare de către propriile partide.

Sursă foto

Ziua internaţională a comemorării victimelor accidentelor de circulaţie

În 2005 Organizaţia Naţiunilor Unite a decis ca în fiecare an în a treia duminică a lunii noiembrie să existe o zi dedicată memoriei celor care şi-au pierdut vieţile în accidente de circulaţie.

Anual în lume mor peste 1,3 milioane de oameni în accidente rutiere, fapt ce a dus la un acord al comunităţii internaţionale pentru perioada 2011-2020 numit "Decada acţiunii pentru siguranţa rutieră" care şi-a propus salvarea a peste cinci milioane de vieţi.

În România, din 1990 şi până în prezent, se aproximează că au murit 70.000 de oameni în accidente de circulaţie. Chiar dacă autorităţile din ţara noastră şi-au propus să reducă cu 50% numarul accidentelor rutiere soldate cu victime, siguranţa rutieră nu este un subiect de interes naţional pentru factorii de decizie politică din România.

Am vazut acest lucru în data de 4 noiembrie a.c., atunci când am fost la un seminariu de siguranţă rutieră la Palatul Parlamentului ţinut de către Asociaţia Victimelor Accidentelor de Circulaţie din Româia. Deşi membrii Consiliului Interministerial de Siguranţă Rutieră erau invitaţi la dezbatere nici unul dintre aceştia nu a găsit de cuvinţă să-şi trimită măcar un reprezentat acolo.

Am aflat atunci că acel consiliu pentru siguranţă rutieră nu s-a reunit niciodata în cei 11 ani de când funcţionează, iar de cinci ani de cand A.V.A.C. organizează seminarii de siguranţă rutieră nu a fost niciun reprezentat al Guvernului.

În condiţiile în care avem o infrastructură slabă, educaţia rutieră a conducătorilor auto este una discutabilă, iar reprezentanţii poliţiei rutiere şi cei din justiţie nu reuşesc să gestioneze bine problemele cu care se confruntă accidentele rutiere din România sunt privite drept o fatalitate.

Ştiu că sunt diferenţe mari între noi şi tările în care numărul accidentelor rutiere soldate cu decese este unul redus, însă se observă destul de lejer că în ţara noastră subiectul accidentelor de circulaţie este tratat superficial de către autorităţi.

Şi e puţin probabil să fie considerat unul de siguranţă naţională în condiţiile în care decidenţii politici sunt oameni care îşi permit multe dintre lucrurile care îi ţin departe de tot ceea ce înseamă un accident de circulaţie soldat cu victime.

Până când va exista suficientă responsbilitate din partea guvernanţilor nu ne rămâne decât să avem mai multă grijă de vieţile noastre şi de cele ale celorlalţi participanţi la trafic, şi să sperăm că odată plecaţi de acasă ne vom întoarce cu bine la familiile noastre.

P.S.: Memoriei fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe, decedat într-un accident rutier în data de 17 mai 2009.

Democracy through dance

De problemele persoanelor cu dizabilităţi fizice din România se vorbeşte mult şi se face puţin.

Deşi există o lege a persoanelor cu handicap fizic, legea 448/2006, autorităţile statului preferă de multe ori să mimeze integrarea unor oameni cu care soarta n-a fost norocoasă, iar societatea încă are unele reţineri cu privire la felul în care îi priveste şi îi acceptă ca o parte a sa.

Neavând prea multe posibilităţi de a se integra, o bună parte a persoanelor cu dizabilităţi fizice ajung automat oameni cu posibilităţi financiare reduse care nu îşi pot permite o viaţă decentă.

Astfel, o primă întrebare ar fi ce e de facut? La acest lucru m-am gandit atunci când am fost invitat să iau parte ca voluntar în cadrul proiectului "Democracy through dance" finanţat de către Comisia Europeană şi coordonat de către ong-urile craiovene Anter şi Pro Civica Oltenia într-un parteneriat cu alte două ong-uri din Sofia.

În condiţiile în care şi eu am o dizabilitate fizică trebuie să recunosc că deşi sunt implicat în activităţi de voluntariat încă din 2006 a fost pentru prima dată cand m-am implicat într-un proiect care şi-a propus să atragă atenţia autorităţilor din România şi Bulgaria asupra problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap fizic şi posibilităţi reduse.

Probabil aceia care mă cunosc pot să spună că în general am destule reţineri faţă de anumite lucruri şi de multe ori prefer să fiu într-o postură de om rezervat în ceea ce spune şi ce face. De data aceasta a trebuit să fiu parte a unui grup de oameni care să-şi lase reţinerile deoparte şi să organizeze un flash mob în două locuri publice din Craiova şi Sofia, iar astfel să atragă atenţia autorităţilor şi a trecătorilor asupra scopului proiectului.

Nu a fost vorba de un dans precum se poate vedea în competiţiile sportive sau la "Dansez pentru tine". Faptul că în cadrul aceluiaşi grup au fost oameni fizic sănătoşi şi oameni cu dizabilităţi fizice a fost ceea ce a contat cel mai mult, pentru că şi unii şi alţii au reuşit să aibă alte perspective decât cele pe care le-au avut până acum.

Pentru că România şi Bulgaria au destul de multe probleme comune nu a fost nicio surpriză să văd modul superficial în care sunt tratate persoanele cu dizabilităţi fizice. Cel mai vizibil exemplu este pentru cei care sunt în scaune cu rotile, oameni care nu au posibilitatea de a circula singuri deoarece mijloacele de transport public şi accesul în cladiri şi instituţii le este practic interzis.

Mi s-a părut interesantă remarca unuia dintre voluntarii bulgari care ne spunea că atunci când a fost în Belgia şi S.U.A. se întreba cum de acolo vede aşa de mulţi oameni cu dizabilităţi fizice peste tot, iar la el în ţară persoanele cu handicap fizic lipsesc din peisajul general.

Diferenţa dintre cele două state şi ţări precum Bulgaria şi România este că acolo există facilităţi pentru oamenii cu disabilităţi fizice prin care ei pot să traiască decent şi să circule liber, fiind stăpânii propriei lor vieţi.

Devine cumva logic că un om care nu are aceleaşi oportunităţi să îşi piardă din stima de sine, iar astfel să trăiască izolat de restul societăţii. În timp, acest lucru poate duce la alte probleme, precum sunt cele de ordin psihic, dat fiind faptul că un om izolat este mai vulnerabil la căderi psihice.

Un astfel de om devine astfel depedent de familia sa sau îşi găseşte refugiul într-un centru medical în grija unei administraţii care mereu se plânge de cheltuieli prea mari cu sistemul medical.

Ce s-a schimbat după acest proiect la care am participat? Vor face autorităţile publice modificările pentru persoanele cu dizabilităţi? Sunt două întrebări la care nu pot răspunde decât prin a spera că într-un timp relativ scurt vom vedea schimbările în bine care să asigure şanse şi oportunităţi egale pentru toţi oamenii, indiferent de problemele de medicale pe care le au.

Cât mă priveşte pe mine mi-am dat seama că deşi este vorba de o problema pe care o cunosc destul de bine am avut mai mereu alte priorităţi, poate în încercarea de a uita de problemele medicale, iar astfel am ajuns după destul de mult timp să ma implic într-un proiect care poate ajuta mulţi oameni cu probleme comune sau mai grave decât ale mele.

Cert este că până să căutăm schimbarea atitudinii celorlalţi şi a autorităţilor publice trebuie să ne schimbăm fiecare dintre noi atitudinea prin lucrurile simple pe care le facem zi de zi. Cred că noi, participanţii din proiectul "Democracy through dance" am reuşit să facem un prim pas în acest sens.

Video flash mob şi sursă foto