joi, 16 mai 2013

17 Mai


17 mai 2009. Ziua în care viaţa fratelui meu Dragoş se sfârşea la aproape 19 ani. O zi de duminică, cu mult soare, o zi de primavară. Deşi sunt 4 ani de zile de la momentul accidentului, modul în care percep această perioadă de timp îmi este uneori de neînţeles. Pe de o parte simt că parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, iar pe de alta parte parcă tot ceea ce s-a întâmplat, până în acea zi, este parte dintr-o altă viaţă. 

Nu ştiu cât de credincios pot să mă consider, însă trag nădejde că singura speranţă de a-mi revedea fratele este în ceea ce e scris in Biblie legat de reînvierea celor ce nu mai sunt în viaţă. 

Pănă atunci trebuie continuată lupta, pentru că altfel nu-i pot spune, din justiţie, pentru ca cei care se fac vinovaţi de producerea accidentelor rutiere să realizeze urmările faptelor şi să nu mai reprezinte exemple negative pentru alţi participanţi la trafic.

Faptul că zilnic apar cazuri asemănătoare cu cel în care a decedat fratele meu mă face să realizez că în trafic se duce un conflict permanent între conducătorii de autovechicule şi motociclişti, în care riscul de deces este dublu pentru cei din urmă.

E vorba de oameni, de familii, de lacrimi, de regrete, de lipsa unui sistem de justiţie eficient, de o infrastructură slabă şi, în cele din urmă, este vorba de o societate în care se acceptă tacit orice nedreptate cu gândul că aşa a vrut Dumnezeu. 

Fără să intru în polemici legat de ceea ce ar fi vrut divinitatea, nu am cum să accept ideea că ne putem declina responsabilitatea atunci când greşim. Nu mai reţin numele autorului, însă cuvintele sale spuneau că cel mai mare cadou pe care oamenii îl primesc de la Dumnezeu este libertatea de a alege între fapte bune şi rele.
Deşi trecerea timpul se spune că vindecă rănile din suflet, mărturisesc că încă îmi mai tresare inima când aud sirenele de la SMURD, că încă tresar când aud zgomotul produs de motociclete şi continui să port la mână ceasul pe care îl avea fratele meu în ultimele sale clipe de viaţă.

Nu ştiu cum par aceste lucruri din exterior, dar cred că nu aş putea să explic şi nici nu ar fi cazul să cer cuiva să înţeleagă ceea ce nu poate fi înţeles. 

Îmi aduc aminte cuvintele spuse de un profesor în facultate, precum că “viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere”, cuvinte la care m-am gândit în noaptea ce-a urmat accidentului. A fost o noapte din care îmi amintesc de lumânările pe care le aprindeam încontinuu, de paşii pe care îi făceam până la poarta şi înapoi, de o aşteptare de la care nu mai ştiam ce va urma. Privind în urma realizez prin ceea ce am fost nevoit să trec alături de părinţii mei. A fost greu... 

Nu ştiu ce va întâmpla astăzi, în recursul de la Curtea de Apel din Craiova, ziua aleasă pentru termenul de judecată fiind ziua în care în urmă cu 4 ani a avut loc accidentul.

Poate fi o zi a dreptăţii sau poate fi o zi a dezamăgirilor, însă nu poate fi o zi a renunţării la ceea ce este drept şi care, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla. 

Dumenzeu să-i odihnească în pace pe Dragoş şi Robert, iar pe noi, cei rămaşi în viaţă, sper să ne ajute să alegem ceea ce este bine de urmat. 

Un comentariu:

  1. Ovi pot sa iti zic k am citit articolul de mai sus...am fost colega cu dragos...mi-au dat lacrimile...parca il vad...am amintiri frumoase legate de el...am aceeasi pasiune pe care a avut-o el,(motocicletele),si tot nu pot sa renunt la ele.Iti urez tie si parintilor tai, multa sanatate,tarie,toate cele bune,si Cole(DRagos) are grija de voi de acolo de sus!Amalia Nita

    RăspundețiȘtergere