vineri, 6 septembrie 2013

Acceptarea propriilor dizabilităţi


Pe lângă problemele pe care le întâmpină în societate, o chestiune deosebit de importantă a persoanelor cu dizabilităţi o reprezintă atitudinea faţă de propriile suferinţe. Astfel, dacă tendinţa oamenilor, fie că o recunoaştem sau nu, este de a eticheta şi a pune bariere între cei asemenea lor şi cei pe care destinul sau accidentele nefericite i-au făcut să fie diferiţi, atunci o persoană cu dizabilităţi, care se izolează de ceilalţi, este un om care pierde şansa de a-şi pune aptitudinile în beneficiul comunităţii.

Fără să ţin o lecţie de morală, despre cum ar trebui societatea să se comporte faţă de persoanele cu dizabilităţi sau cum ar trebui persoanele aflate în suferinţă să se comporte faţă de societate, îmi permit, în cel mai bun caz, să mă dau drept exemplu asupra celor scrise.

Faptul că m-am născut cu o scurtare la membrul inferior stâng şi fără un peroneu la glezna aceluiaşi picior a fost şi rămâne o problemă pe care, cel mai probabil, o voi duce până în ultima clipă a vieţii.

Şi da, în toată copilăria şi perioada adolescenţei am sperat că într-o zi, după toate suferinţele cauzate de intervenţiile chirurgicale, voi putea să las în urmă durerile şi pantofii ortopedici.

Cu toate acestea, acum, la 27 de ani, port aceeaşi pantofi ortopedici pe care nu i-am suportat când eram copil, iar în urma unor interventii chirurgicale greşite m-am ales cu blocarea genunchelui stâng. Probabil că lucrurile devin şi mai dureroare atunci când speri să ţi se rezolve o problemă medicală, iar în schimb ajungi să ai parte de altele şi mai grave. 

Nu are sens să fiu ipocrit, de aceea prefer să spun, legat de etichetări şi generalizări, că am reţineri majore faţă de medici şi faţă de tot ceea ce se întâmplă în spitale. Poate că greşesc, dar e greu de acceptat că cei care sunt vinovaţi de culpe medicale continuă să îşi desfăşoare activitatea având alte greşeli faţă de alţi oameni, care atunci când devin pacienţii lor îşi pun toată încrederea în cei care îi pot salva de la suferinţă.

Despre dizabilităţile mele pot spune că de multe ori au reprezentat un motiv pentru care am preferat o atitudine mai retrasă, care mi-a oferit o zonă mai sigură de manifestare.

Dacă în cazul meu este vorba de probleme medicale vizibile, mă gândesc la situaţia celor care au probleme medicale care nu sunt vizibile, dar au suferinţe mai mari şi poate mai greu de înţeles. Desigur, când eşti în situaţia de a avea probleme medicale care se văd, încerci să eviţi cât mai mult răspunsurile la întrebările celor din jur, deoarece nu sunt cele mai plăcute discuţii, iar ultimul lucru de care ai nevoie este să auzi pe cineva care caută să te compatimească.

Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea fără aceste probleme medicale, pe care sper să le pot duce cu demnitate până la sfârşitul zilelor. Pentru că nu are sens să vorbesc despre ceea ce ar fi fost, pot în schimb să spun despre ceea ce este.

Nu ştiu dacă, aşa cum spunea Petre Ţuţea, că “suferinţa este calea spre mântuire”, poate fi un adevăr pentru toţi cei aflaţi într-o continuă durere. Poate că suferinţa fizică şi psihică te poate face să vezi lucrurile din perspective diferite. Dar, de aici încolo, alegerile unui om în suferinţă, ca şi ale unui om pe care soarta l-a ferit de dureri, sunt cele care contează, în cele din urmă, în opţiunile noastre către tot ceea ce putem face bine sau rău.

Ştiu că sunt un om care a făcut destule greşeli şi a cărui atitudine nu a fost, de cele mai multe ori, cea mai bună faţă de propriile probleme. Şi eu am considerat mult timp că este mai bine să nu cauţi să îi faci pe ceilalţi să înţeleagă, că este mai bine să fii egoist şi să te retragi în spaţiul tău, acolo unde eşti la adăpost de tot ceea ce vrei să eviţi.

Şi poate că da, şi acum sunt momente în care vreau să am momente de siguranţă, dar cred că pot să îmi doresc altceva decât dorinţa de a sta într-un loc ferit de prejudecăţi sau generalizări.

Nu ştiu dacă voi reuşi pe viitor să fac tot ceea ce ar trebui să fie, dar ştiu că dacă nu voi încerca, mă voi confrunta cu regretul de a nu fi încercat. Iar dacă eu nu voi reuşi, atunci ştiu că sunt alţi oameni cu dizabilităţi care încearcă, zi de zi, să aibă o atitudine corectă faţă de suferinţele lor, iar prin munca lor ridică barierile de prejudecăţi pe care le punem între noi şi ceilalţi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu