În ziua de 27 martie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău şi-a
dat avizul favorabil pentru ca Basarabia să revină în interiorul graniţelor
româneşti pe care fusese forţată să le părăsească în 1812 prin înţelegerea
dintre Imperiul Otoman şi cel Ţarist. După unirea cu Transilvania din 1 decembrie 1918 se împlinea
visul de veci al tuturor românilor: acela de a fi parte a aceluiaşi neam în
aceleaşi graniţe.
Şi totuşi idealul românesc avea să fie limitat în timp, dat
fiind faptul că în 28 iunie 1940 România primeşte un ultimatum din partea
U.R.S.S. de a se retrage din Basarabia. Potrivit înţelegerii dintre nazişti şi
sovietici Basarabia intra în zona de influenţă a U.R.S.S., iar astfel românii
de peste Prut reveneau tot printr-o înţelegere a marilor puteri în mâinile ruşilor.
Modul în care au reacţionat autorităţile româneşti rămâne un
subiect de discutat. Faptul că s-a pierdut Basarabia fără luptă armată este
posibil să fi creat un sentiment de frustare în rândurile opiniei publice româneşti.
În 1941 a urmat ordinul Mareşalului Antonescu prin care Armata Română a
recuperat Basarabia. Nu a trecut mult timp, iar după trei ani Basarabia se afla sub autoritate sovietică,
devenind ulterior una dintre republicile care au facut parte din U.R.S.S. până
în 27 august 1991, moment în care îşi declara indepedenţa faţă de Moscova.
Faptul că România a
fost primul stat care a recunoscut indepedenţa Republicii Moldova este un alt
subiect, asemenea discuţiei despre modul in care au reacţionat autorităţile
româneşti la ultimatulul sovietic din 28 iunie 1941, asupra căruia încă se mai
reflectă.
Pe deoparte, recunoşterea indepedenţei Republicii Moldova
faţă de U.R.S..S. se putea considera un prim pas catre un proces de
reunificare, iar pe de altă parte recunoşterea unui nou stat însemna că România
a reununţat la ideea unirii considerând-o nerealizabilă în acele condiţii.
În cartea Geopolitica Matrioşkăi, Adrian Cioroianu aduce în
discuţie un lucru ce poate fi deosebit de important în evoluţia relaţiilor dintre
Bucureşti şi Chişinău la începutul anilor ‘90.
Într-un moment în care semnalele prounioniste erau tot mai evidente pe
ambele maluri ale Prutului la Târgu Mureş aveau loc conflicte între români şi
etnicii maghiari, iar la Tiraspol se autoproclama aşa numita Republică Transnistreană,
un stat fantomă susţinut de către Moscova prin fosta Armata a 14a sovietică
care avea rol de “menţinere a păcii” în Republica Moldova.
Date fiind aceste lucruri s-ar putea înţelege reţinerea de
care au dat dovada autorităţile de la Bucureşti care au înţeles destul de
repede că dorinţa de unire cu Basarabia nu este posibilă în condiţiile în care
nu exista susţinere externă, iar pericolul unor conflicte entice în Transilsvania
era unul de luat în calcul.
În ce masură este de actualitate ideea unirii dintre România
şi Republica Moldova este greu de spus, mai ales în condiţiile în care România
este membră a U.E. şi N.A.T.O., iar la Chişinău autorităţile n-au reuşit încă
să-şi asume faptul că Transnistria este un teritoriu pierdut.
Singurul beneficiar al situaţiei incerte dintre Chişinău şi
Tiraspol rămâne Federaţia Rusă care printr-un joc dublu îşi menţine influenţa
asupra Republicii Moldova şi autoritatea faţă de dorinţa Transnistriei de a fi
recunoscută ca un stat independent.
Până nu va fi gasită o soluţie cu privire la statutul
Transnistriei relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinau nu vor putea avea continuitate,
cum la fel nici aspiraţiile Republicii Moldova de a fi stat membru al U.E. nu vor putea fi realizabile.
Despre ideea reunificarii actualul preşedinte al României,
Traian Băsescu, spunea că românii din
stânga şi din dreapta Prutului se vor reîntâlni odată ce Republica Moldova va
fi in U.E.
Cu privire la perspectivele reunificarii Romaniei şi
Republicii Moldova în interiorul U.E. trebuie să avem în vedere că singura
unire reală va putea fi una de ordin spiritual, în sensul în care românii de la
Bucureşti şi Chişinău vor putea să-şi împărtaşească aceleaşi valori în cadrul
aceluiaşi spaţiu european.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu