Poate că tocmai conștientizarea propriului final al vieții ne dă de gândit cu privire la ceea ce suntem noi, ca oameni, ce facem zi de zi și unde vrem să ajungem. În acest sens, înclin să cred că mesajul ne îndeamnă să luăm decizii cât mai bune în viață.
După accidentul în urma căruia a decedat fratele meu, ideea de final vieții mi-a devenit tot mai neclară. Ceva s-a rupt atunci, iar orice încercare de înțelegere îmi era imposibilă. Un timp am încercat refugiul în cărți, dar și aici am realizat că lipsea ceva.
Lipsea tocmai credința, cea care ne ajută să acceptăm ideea de final al vieții. Supărările mele și neliniștea au fost înlocuite de credința pe care mi-a transmis-o mama mea, aceea că rugăciunile noastre vor ajunge la fratele meu. Păstrez speranța că fratele meu este într-un loc bun și am nădejdea că amintirea lui este o încercare de a-i păstra memoria vie.
Atâta timp cât un om are credință în bine, amintirea finalului vieții nu poate să fie privită cu teamă. Și cred că aici credința nu ține de cât de mult citim, ci mai ales de cât și ce anume vrem să înțelegem în viață.
Asemenea multor oameni de la țară, în simplitatea lor, bunicii mei aveau bine întipărite în minte credința despre viață și erau împăcați cu ideea de final al ei. Ca și ei, sper să păstrez credința în bine, fără teama de final a vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu