duminică, 29 noiembrie 2015

Fotbalul copilăriei mele





Cred că toată copilăria mea am visat să joc fotbal. Probabil nu am conştientizat că rostul intervenţiilor chirurgicale nu era ca eu să fiu un jucător de fotbal, ci de a avea o stare medicală care să îmi permită să nu am probleme de deplasare. Nu mai ştiu la care dintre intervenţii am cerut să fiu lăsat, în sala de operaţii, cu un tricou de fotbal. Privind în urmă, mă gândesc la copilul care eram atunci…

Îmi amintesc  de primul meci de fotbal, la care am fost cu părinţii şi vărul meu, pe stadionul “Central” din Craiova. Am stat la tribuna a doua, în zona pe care noi o cunoaştem drept “Stema”. Era începutul anilor "90, în faţa mea două echipe: în alb-albastru şi alb-roşu. Echipa mea, în alb şi albastru, a câştigat. Pe cat de uşor mi-a părut drumul către stadion, pe atât de greu îmi părea drumul de întoarcere spre casă.

Anii au trecut, intervenţiile medicale au fost mai dese, iar singurele tricouri de fotbal pe care le îmbrăcam erau cele cumpărate de părinţii mei. Acele tricouri de fotbal ale Ştiinţei, Barcelonei, Fiorentina sau Roma erau speranţele mele, care mă ţineau aproape de acel joc care bucură mii şi milioane de oameni. 

Cu toate acestea, la noi, la ţară, în curtea fostei grădiniţe, acolo aveam terenul nostru. Acolo ne jucam de dimineaţă şi pănă seara târziu. În acel loc dispăreau toate durerile şi problemele. Eram noi, nişte copii, o minge şi două porţi marcate cu 4 pietre.

Îmi amintesc de Florin, unul dintre verii mei, cel care era legitimat ca junior la clubul din Craiova. Era un tânăr jucător de perspectivă, tehnic, iar pe terenul nostru de la ţară purta un tricou albastru al lui Chelsea. Din păcate, pentru Florin viaţa s-a încheiat devreme, mult prea devreme. La înmormântarea lui, privindu-i colegii de la fotbal, am văzut, pentru prima dată, cum culorile alb şi albastru ţin şi loc de doliu…

Înainte de operaţiile de la începutul anilor 2000, cele care speram să îmi redea o stare de sănătate mai bună, ultimele amintiri alergând le cu fratele meu şi o minge care ne ţinea pe amandoi să uităm de frig. 

Nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi reuşit să îmi ating visul de a juca fotbal pentru echipa la ale cărui meciuri am mers, mai târziu, în galerie, în Peluza Sud. Dar cum altă situaţie nu a fost, mă bucură amintirea acelor momente. Prin fotbal am legat prietenii de viaţă. 

Încă păstrez colecţia mea de tricouri de fotbal şi de fulare. Poate şi pentru că, pe viitor, cineva se va bucura mai mult de ele. Până atunci, cum echipa de fotbal de care sunt ataşat nu mai există, singurul fotbal la care mă gândesc este cel al copilăriei mele. De el îmi amintesc cu aceeaşi bucurie cu care noi, copiii de atunci, îl jucam. 

Un comentariu:

  1. Sincer sunt in acelas sentiment ca tine ... ramanem la fotbalul copilariei ..

    RăspundețiȘtergere