Mărturisesc că, în ultima vreme, nu am mai găsit timp să
urmez sfatul preotului la care merg, de a intra, o dată pe săptămână, într-o biserică. În
ultimele săptămâni, lucrul acesta s-a întâmplat mai rar. Drept urmare, am sunat
un bun prieten să merg cu el la slujba de vecernie, de sâmbătă după-masa.
Uneori, bisericile goale au rostul lor pentru rugăciune.
Alteori, mai ales de sărbători, îşi
găsesc frumuseţea doar atunci când sunt pline de oameni, de cei care le însufleţesc zidurile.
Zilele trecute, discutam cu cineva, despre suferinţe şi
pierderi. De ce acceptă Dumnezeu toate
suferinţele oamenilor? Nu i-am putut da un răspuns pentru propriile suferinţe
şi, ce-i drept, poate nici pentru suferinţele mele.
Vorbesc despre suferinţele pierderii unor oameni, pentru că
acestea sunt irecuperabile. Altfel, suferinţele fizice, oricât de dureroase
sunt, câtă vreme un om este în viaţă, cred că el traieşte în speranţă zilelor de pe acest pământ.
Dar, cu toate acestea, ajungem mereu la finalul vieţii, care
uneori ţine de vârstă, alteori se întâmplă când ne aştepţăm mai puţin. Mă
gândesc la bunicul meu, tataia Ion, care după o viaţă de om încercat, de multe
suferinţe fizice şi sufleteşti, a murit la bătrâneţe, la vârsta de 85 de ani.
Am ţinut la toţi bunicii mei, dar cu tataia Ion am avut o
legătură mai specială. Bunicul meu şi-a pierdut piciorul în adolescenţă, iar la
bătrâneţe a cunoscut durerea pierderii fiului cel mare, a unchiului Victor. În
anul în care unchiul meu de la Timişoara a plecat, bunica mea a paralizat, iar
la nici 3 ani a decedat.
Mă gândesc la
caracterul puternic al bunicului meu, care a rămas amintit drept un om bun. Un
om care şi-a păstrat credinţa şi demnitatea.
Ca majoritatea oamenilor de la ţară, nu se temea de moarte.
Avea tronul (sicriul) în hambarul unde se ţinea recoleta, iar crucea şi-o lucrase
singur, în urmă cu mulţi ani.
În dimineaţa în care a plecat dintre noi, îmi amintesc că
figura sa era senină. Asemenea unui om
care plecase împăcat. Chipul unui om care îşi trăise viaţa în simplitate şi
bunătate.
După accidentul fratelui meu, la ceva timp, am realizat că
tataia Ion şi Dragoş au plecat în aceeaşi dată de 17.
17 octombrie şi 17 mai sunt zilele de care îmi aduc aminte
cu durere, dar şi cu speranţă că finalul vieţii nu înseamnă pierderea
definitivă a familiilor noastre şi a celorlalţi oameni dragi.
Nu pot concepe existenţa Raiului fără posibilitatea revederii celor
plecaţi. Sper că după momentul regăsirii celor plecaţi din familia noastră, tataia Ion l-a învăţat pe Dragoş să altoiască pomii, aşa cum îi spusese că vor face în timpul vieţii.
Doamne ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu