luni, 27 ianuarie 2014

Rostul cuvintelor



Încerc de câteva zile să scriu ceva despre evenimentul tragic din urmă cu o săptămână, care a avut loc în Munţii Apuseni. Scriu acum cu gândul că în asemenea momente rostul cuvintelor este unul limitat... 

Pe de altă parte, ştiu că existenţa unor oameni, care şi-au făcut datoria, merită să fie cinstită prin amintirea faptelor şi a memoriei lor. Sunt unul dintre cei mulţi care, în ultima săptămână, a văzut şi citit ce s-a spus despre accidentul în urma căruia au decedat două suflete şi au fost rănite alte cinci.

Mărturisesc că îmi sunt cunoscute sentimentele şi cuvintele fraţilor Aureliei Ion. Înţeleg felul lor de a-şi spune şi striga durerea cu gândul că li se va face dreptate, iar asemenea cazuri nu se vor mai repeta.

Acum, la o săptămână de la accidentul aviatic, în media există opinii diferite cu privire la ceea ce anume ar fi trebuit să se facă sau ce nu. Nefiind un specialist în avioane sau în tehnici medicale de prim-ajutor, cred că este mai indicat să aşteptăm rapoartele acelor oameni abilitaţi şi obligaţi, în cele din urmă de conştiinţa lor, să spună adevărul.

Dacă pentru cei ce nu mai sunt în viaţă nu se mai poate face nimic pentru a-i readuce printre noi, rămân milioane de vieţi de salvat, iar, de aceea, noi, guvernanţii şi cei guvernaţi, avem datoria de a nu uita că acest raport nu este doar instituţional, ci mai ales uman, care ţine de alegerile noastre de zi cu zi, de felul în care ne pregătim şi de domeniile în care activăm sau vrem să lucrăm.

Din păcate, în România postdecembristă, s-a indus în memoria colectivă faptul că aceia care caută să înveţe sunt priviţi ca nişte oameni ce nu se pot adapta uşor la ceea ce cere o societate aflată mereu în schimbare şi în care modele de urmat nu par să fie aceia ce muncesc, ci aceia ce profită de tot ceea ce li se oferă.

Cu o astfel de selecţie am ajuns să avem şi oameni nepotriviţi, ajunşi în locuri în care ne lovim de ei, fie că vrem sau nu. Îi întâlnim în spitale, îi întâlnim în şcoli sau în mediile în care ajung să reprezinte instituţii sau alţi oameni.

Cred că este o greşeală dacă ne mulţumim să privim lucrurile cu fatalism. Vorbim de accidentul din Munţii Apuseni, iar acolo este cazul unui om care, probabil, s-a confruntat cu tot felul de situaţii ce ar fi putut să o descurajeze, dar a ales să studieze, să facă voluntariat în România, iar aceste lucruri sunt dovezi clare ale faptului că a fost un om care a crezut în ţara sa.

Desigur, este normal să ne criticăm ţara atunci când constatăm că ceva este greşit, dar dincolo de critici avem nevoie de oameni pregătiţi, capabili să aibă argumente, competitivi în idei, proiecte şi fapte.

Să facem aceşti paşi mici, dar importanţi, ce ţin de fiecare dintre noi, şi  poate pe drumurile publice ale României nu vor îşi vor mai pierde vieţile câteva mii de suflete, iar tinerii, precum a fost Aurelia Ion, vor putea să creadă în ţara lor, vor alege să muncească şi să trăiască în ţara lor şi vor fi acei reprezetanţi cu care România poate să se mândrească.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu