marți, 15 noiembrie 2011

Democracy through dance

De problemele persoanelor cu dizabilităţi fizice din România se vorbeşte mult şi se face puţin.
Deşi există o lege a persoanelor cu handicap fizic, legea 448/2006, autorităţile statului preferă de multe ori să mimeze integrarea unor oameni cu care soarta n-a fost norocoasă, iar societatea încă are unele reţineri cu privire la felul în care îi priveste şi îi acceptă ca o parte a sa.

Neavând prea multe posibilităţi de a se integra, o bună parte a persoanelor cu dizabilităţi fizice ajung automat oameni cu posibilităţi financiare reduse care nu îşi pot permite o viaţă decentă.

Astfel, o primă întrebare ar fi ce e de facut? La acest lucru m-am gandit atunci când am fost invitat să iau parte ca voluntar în cadrul proiectului "Democracy through dance" finanţat de către Comisia Europeană şi coordonat de către ong-urile craiovene Anter şi Pro Civica Oltenia într-un parteneriat cu alte două ong-uri din Sofia.

În condiţiile în care şi eu am o dizabilitate fizică trebuie să recunosc că deşi sunt implicat în activităţi de voluntariat încă din 2006 a fost pentru prima dată cand m-am implicat într-un proiect care şi-a propus să atragă atenţia autorităţilor din România şi Bulgaria asupra problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap fizic şi posibilităţi reduse.

Probabil aceia care mă cunosc pot să spună că în general am destule reţineri faţă de anumite lucruri şi de multe ori prefer să fiu într-o postură de om rezervat în ceea ce spune şi ce face. De data aceasta a trebuit să fiu parte a unui grup de oameni care să-şi lase reţinerile deoparte şi să organizeze un flash mob în două locuri publice din Craiova şi Sofia, iar astfel să atragă atenţia autorităţilor şi a trecătorilor asupra scopului proiectului.

Nu a fost vorba de un dans precum se poate vedea în competiţiile sportive sau la "Dansez pentru tine". Faptul că în cadrul aceluiaşi grup au fost oameni fizic sănătoşi şi oameni cu dizabilităţi fizice a fost ceea ce a contat cel mai mult, pentru că şi unii şi alţii au reuşit să aibă alte perspective decât cele pe care le-au avut până acum.

Pentru că România şi Bulgaria au destul de multe probleme comune nu a fost nicio surpriză să văd modul superficial în care sunt tratate persoanele cu dizabilităţi fizice. Cel mai vizibil exemplu este pentru cei care sunt în scaune cu rotile, oameni care nu au posibilitatea de a circula singuri deoarece mijloacele de transport public şi accesul în cladiri şi instituţii le este practic interzis.

Mi s-a părut interesantă remarca unuia dintre voluntarii bulgari care ne spunea că atunci când a fost în Belgia şi S.U.A. se întreba cum de acolo vede aşa de mulţi oameni cu dizabilităţi fizice peste tot, iar la el în ţară persoanele cu handicap fizic lipsesc din peisajul general.

Diferenţa dintre cele două state şi ţări precum Bulgaria şi România este că acolo există facilităţi pentru oamenii cu disabilităţi fizice prin care ei pot să traiască decent şi să circule liber, fiind stăpânii propriei lor vieţi.

Devine cumva logic că un om care nu are aceleaşi oportunităţi să îşi piardă din stima de sine, iar astfel să trăiască izolat de restul societăţii. În timp, acest lucru poate duce la alte probleme, precum sunt cele de ordin psihic, dat fiind faptul că un om izolat este mai vulnerabil la căderi psihice.

Un astfel de om devine astfel depedent de familia sa sau îşi găseşte refugiul într-un centru medical în grija unei administraţii care mereu se plânge de cheltuieli prea mari cu sistemul medical.

Ce s-a schimbat după acest proiect la care am participat? Vor face autorităţile publice modificările pentru persoanele cu dizabilităţi? Sunt două întrebări la care nu pot răspunde decât prin a spera că într-un timp relativ scurt vom vedea schimbările în bine care să asigure şanse şi oportunităţi egale pentru toţi oamenii, indiferent de problemele de medicale pe care le au.

Cât mă priveşte pe mine mi-am dat seama că deşi este vorba de o problema pe care o cunosc destul de bine am avut mai mereu alte priorităţi, poate în încercarea de a uita de problemele medicale, iar astfel am ajuns după destul de mult timp să ma implic într-un proiect care poate ajuta mulţi oameni cu probleme comune sau mai grave decât ale mele.

Cert este că până să căutăm schimbarea atitudinii celorlalţi şi a autorităţilor publice trebuie să ne schimbăm fiecare dintre noi atitudinea prin lucrurile simple pe care le facem zi de zi. Cred că noi, participanţii din proiectul "Democracy through dance" am reuşit să facem un prim pas în acest sens.

Un comentariu: