Nu ştiu în ce măsură viaţa mai face rating la televiziune, însă moarte sigur face. Spun asta pentru că astăzi, odată cu trecerea în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu, a început o serie de emisiuni cu privire la acest subiect.
Ştiu că statul de persoană publică nu poate fi ignorant de nicio organizaţie mass-media, motivele fiind de înţeles. De aceea, nu vreau să pun la îndoială informarea publicului, ci modul în care ea se realizează.
Din păcate, de prea multe ori jurnaliştii tind să exagereze, maximilizând intensitatea emotivă a unor asemenea evenimente. Totuşi, mă întreb dacă nu cumva şi o persoană publică are dreptul să moară într-o minimă decenţă?
Probabil, din raţiuni financiare, ce ţin cerinţele pieţei, şi pe scenarii deja cunoscute în cazurilor altor personalităţi publice care au trecut la cele sfinte, s-ar putea intui faptul că următoarele subiecte vor fi despre bunurilor răposatului şi implicit certurile din familie.
Nu, nu vreau să dau lecţii de jurnalistică sau să-i spun cuiva cum să-şi facă datoria. Ştiu că am la dispoziţie telecomanda în caz de nemulţumiri şi posibilitatea de a nu cumpara respectivele ziare.
În cel mai bun caz, dacă cineva este interesat de ceea ce scriu pe blog, îmi poate împărtăşi opiniile sau le poate taxa, atunci când crede de cuvinţă.
În final, pentru că despre Adrian Păunescu se fac acum tot felul de etichetări şi inevitabil îi sunt judecate alegerile din viaţă, cred că ar fi bine să nu judecăm mai mult decât ne-ar putea judeca alţii pe noi înşine.
Cu bune şi rele, a fost un român care lasă în urma sa 50 de cărţi, concertele cenaclului Flacăra şi nu în ultimul rând, cele două imnuri de fotbal care le-a compus pentru echipele de fotbal Universitatea Craiova şi Rapid Bucureşti.
Ştiu că statul de persoană publică nu poate fi ignorant de nicio organizaţie mass-media, motivele fiind de înţeles. De aceea, nu vreau să pun la îndoială informarea publicului, ci modul în care ea se realizează.
Din păcate, de prea multe ori jurnaliştii tind să exagereze, maximilizând intensitatea emotivă a unor asemenea evenimente. Totuşi, mă întreb dacă nu cumva şi o persoană publică are dreptul să moară într-o minimă decenţă?
Probabil, din raţiuni financiare, ce ţin cerinţele pieţei, şi pe scenarii deja cunoscute în cazurilor altor personalităţi publice care au trecut la cele sfinte, s-ar putea intui faptul că următoarele subiecte vor fi despre bunurilor răposatului şi implicit certurile din familie.
Nu, nu vreau să dau lecţii de jurnalistică sau să-i spun cuiva cum să-şi facă datoria. Ştiu că am la dispoziţie telecomanda în caz de nemulţumiri şi posibilitatea de a nu cumpara respectivele ziare.
În cel mai bun caz, dacă cineva este interesat de ceea ce scriu pe blog, îmi poate împărtăşi opiniile sau le poate taxa, atunci când crede de cuvinţă.
În final, pentru că despre Adrian Păunescu se fac acum tot felul de etichetări şi inevitabil îi sunt judecate alegerile din viaţă, cred că ar fi bine să nu judecăm mai mult decât ne-ar putea judeca alţii pe noi înşine.
Cu bune şi rele, a fost un român care lasă în urma sa 50 de cărţi, concertele cenaclului Flacăra şi nu în ultimul rând, cele două imnuri de fotbal care le-a compus pentru echipele de fotbal Universitatea Craiova şi Rapid Bucureşti.
Dumnezeu sa-L ierte şi să-L odihnească în pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu