Despre oameni şi cărţi

Dacă viaţa este un şir de experienţe, mai mult sau mai puţin reuşite, peste care suntem nevoiţi să trecem, în drumul nostru învăţăm atât de la oamenii pe care îi întâlnim cât şi din cărţile pe care le citim.

Astfel, în urmă cu mulţi ani, cineva îmi vorbea că în viaţă întâlnim atât oamenii pe care i-am aşteptat, dar şi pe cei care nu ne-am fi dorit să-i fi cunoscut. Cu toate acestea, vine un moment în care ne despărţim şi de unii şi de ceilalţi, poate cu gândul că anumite regrete pot ajunge amintiri scrise în paginile unei cărţi.

Deşi am înţeles mai târziu rolul cărţilor, lecturile m-au ghidat acolo unde atât timpul cât şi alţi oameni nu putut face acest lucru. Prin intermediul cărţilor am idealizat perioada interbelică, cu tot farmecul şi frământările ei.

Prin intermediul lor mi-am descoperit pasiuni noi, am zâmbit, am visat şi mi-am dat seama că despărţitea de o carte poate fi asemenea despărţirii de un om care în anumite momente a fost o parte a vieţii mele.

Tot cărţile m-au făcut să realizez cât de mare este predispoziţia de a judeca oamenii în funcţie de criterii care dau avantajul unora în detrimentul multora. Ca şi un om, o carte prafuită riscă să se piardă într-un raft de bibliotecă, până când cineva are curajul să o scuture de praf, să treacă peste calitatea paginilor îngălbenite de trecerea timpului şi să se gândească că citeşte cartea cu cea mai frumoasă poveste despre viaţă.

Cu toate că nu pot să vorbesc de o carte favorită, la fel cum nu cred că se poate face un clasament al oamenilor pe care i-am întâlnit, cred că fiecare om în parte a contat, iar fiecare carte a avut rolul său, şi de aceea ştiu că tot ceea ce sunt este datorită a tot ceea ce am trăit şi am citit.

Poate că în anumite momente este de preferat să citim în liniştea singurătăţii, dar nu cred că rolul lecturilor este de a ne izola în locurile în care ne simţim în siguranţă, ci pentru a trăi momente de bucurie şi de tristeţe alături de cei asemenea nouă, alături de oamenii de care ştim că mai devreme sau mai târziu ne vom despărţi.

Cred că înţeleg de ce, la finalul vieţii, sunt oameni care spun că printre cele mai mari regrete vor fi fost şi cărţile pe care nu au apucat să le mai citească. Poate aceste cărţi sunt chiar oamenii pe care nu îi vom mai revedea.

Reîntoarcere în timp

Dacă e ceva care ne dorim cu ardoare după experienţele personale care ne-au marcat, acel lucru este ca alte persoane să nu mai fie încercate de durerea pe care noi o cunoaştem atât de bine, fiind sentimentul de regret cu care adormim noaptea şi motivul pentu care ne trezim dimineaţa cu privire către poza unui om drag pe care nu-l mai avem printre noi.

Cu toate că de peste 4 ani încerc să-mi concentrez atenţia spre precupări noi, iar în toată această perioadă de timp am avut şansa de a cunoaşte oameni pe care i-am simţit aproape prin cuvintele şi faptele lor, de fiecare dată când văd o ştire despre un tânăr care a decedat într-un accident de motocicletă retrăiesc sentimentele din trecut.

Astfel, în această dimineaţă am citit în Gazeta de Sud despre accidentul unui tânăr de 19 ani, care a decedat pe o motocicletă în ziua de duminică. Spre deosebire de alte accidente, este vorba de un baiat pe care îl ştiam din vedere, iar trecerea pe lângă casa lui, în faţa căreia este afişată poza sa pe motocicletă, îmi transmite nelinişitea pe care am început să o accept ca o parte a trăirilor mele.

Probabil că deja sunt oameni care întreabă de ce familia acelui baiat i-a cumpărat o motocicletă sau poate alţii deja se grăbesc să-i stigmatizeze memoria, pentru că despre motociclişti se spun destule lucruri, dar când ai pe cineva drag care a murit într-un asemenea eveniment, cu greu îţi stăpâneşti trăirile faţă de cinismul celor care nu pot să înţeleagă durerea unor oameni care vor fi mereu măcinaţi de întrebări şi regrete.

Poate ceea ce este şi mai tulburător, în asemenea momente, e că astfel de evenimente se repetă la nesfârşit, iar acest lucru te duce cu gândul că nu poţi face nimic pentru ca ele să fie evitate. Amăgirea acestui sentiment e dureroasă, dar pe de altă parte cred că atunci când plecăm de acasă, deşi se poate întâmpla să greşim în trafic, trebuie să evităm tot ceea ce poate fi evitat, iar astfel să ne putem reîntoarce la cei ce ne aşteaptă.

Dacă despre timp se spune că rezolvă multe, acceptarea trecerii timpului poate fi o provocare pe care trebuie să o trecem cu gândul la memoria şi aspiraţiile celor care mai trăiesc doar prin cuvintele noastre.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi cei care au murit la tinereţe şi să le dea speranţe famiilor care sunt măcinate de durere, întrebări şi regrete. 

Sursă foto

Temeri şi regrete

Deşi temerile ne pot ajuta, fiind parte a instinctului nostru de conservare, acestea sunt, în cele din urmă, şi principalele motive pentru regrete. Fiindcă este vorba de temeri, trebuie să recunosc că în 2009, atunci când m-am hotărât să îmi public opiniile pe acest blog, o mare parte din reţineri au fost cele cu privire la modul în care m-aş putea raporta la ceea ce am scris sau la felul în care vor fi interpretate gândurile, trăirile şi credinţele mele.

În general, poate şi din cauza experineţelor medicale, care m-au făcut să fiu mai atent la fiecare pas făcut, cred că am fost un om cu destule temeri. Probabil că unele dintre ele încă există în subconştient, iar altele au apărut după experienţe mai dure.

Cu toate acestea, cred că dacă am învăţat ceva din  experienţele personale şi din vieţile altor oameni este că trebuie să lupţi împotriva temerilor tale, astfel încât regretele să fie mai puţine.

De câte ori mă gândesc la temeri şi la depăşirea lor îmi aduc aminte de perioada de recuperare de după o interventie chirurgicală mai complexă. Atunci, la 13-14 ani, reînvăţam să merg pe propriile picioare. Încă îmi amintesc teama cu care am făcut primii paşi, momentele în care am căzut, durerea şi lacrimile, dar mai ales oamenii pe care i-am avut alături atunci când m-am ridicat.

Este un sentiment ciudat, acela pe care îl trăieşti de fiecare dată când îţi dai seama că anumite lucruri, care acum sunt simple, au fost cândva atât de importante, încât erau principalele motive de temeri şi regrete.

Mai târziu aveam să mă confrunt cu temerile legate de accidentele rutiere, o teamă care m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să greşesc faţă de ceilalţi oameni şi să nu aduc durerea altor familii, aşa cum s-a întâmplat cu familia noastră după accidentul în urma căruia a decedat Dragoş.

De aceea, cred că indiferent de motivele temerilor noastre, amânarea sau fuga nu pot fi soluţii care să ne ajute să avem nopţi liniştite. Cu toate forţele noastre şi gândurile bune ale celor ce ne sunt aproape trebuie să ne înfruntăm temerile, iar dacă finalul vieţii poate fi oricând, atunci să ştim că nu vom pleca din lumea aceasta cu regretul de a nu fi încercat să depăşim temerile care ne-au oprit să facem binele de care suntem capabili. 

Sursă foto

Un om norocos

Deşi Ion Luca Caragiale spunea despre noroc că este prea puţin, iar lumea este prea multă, cred că raportarea norocului la oameni este un punct de reflecţie destul de important. Cum ne măsurăm norocul în viaţă? Printr-un bilet la loto? Sau prin reuşita de la un examen? Poate că şi acestea sunt ipoteze, dar, de curând, mi-a fost dat să aud una dintre cele mai frumoase declaraţii despre noroc, venite din partea unui om care avusese o dezamăgire în acel moment. Spunea acea persoană că singurul moment de noroc din viaţa ei a fost clipa în care şi-a întâlnit soţul.

Poate că nu sunt cel mai indicat om pentru a scrie despre cele mai nobile sentimente pe care le pot avea oamenii, dar mărturisesc că auzul unor asemenea cuvinte m-au determinat să cred că norocul nu constă în lucrurile materiale, ci în oamenii pe care îi întâlnim, care ne devin prieteni sau faţă de care legăm sentimente deosebite.

Astfel, am început să mă gândesc la toate persoanele deosebite pe care am avut posibilitatea să le întâlesc, să le cunosc, iar unele dintre ele au ajuns să fie oamenii pe care ştiu că mă pot baza.

Cred că, aşa cum îmi spusese un om pe care îl apreciez într-un mod aparte, în viaţă există o lege a compensaţiei, iar dacă lipsa unui frate nu poate fi înlocuită de altcineva, atunci apariţia unor oameni deosebiţi poate face ca viaţă să fie mai suportabilă, iar uneori să aibă momentele ei de linişte sufletească şi frumuseţe.

De aceea, cred că sunt un om norocos, pentru că am avut posibilitatea să cunosc oameni buni, inteligenţi, dispuşi la dialog, sinceri în credinţele lor şi pasionaţi de munca pe care o fac zi de zi.

Simplul gând, că aceşti oameni există, transmite un sentiment de încredere cu privire la viitorul ţării în care trăim şi al lumii în care convieţuim.

Închei cu nădejdea că tot mai mulţi oameni vor realiza cât de norocoşi  sunt când au alături de ei alţi oameni asemenea lor, care le împărtăşesc aspiraţiile şi speranţele pentru o viaţă mai bună.

Sursă foto

Acceptarea propriilor dizabilităţi

Pe lângă problemele pe care le întâmpină în societate, o chestiune deosebit de importantă a persoanelor cu dizabilităţi o reprezintă atitudinea faţă de propriile suferinţe. Astfel, dacă tendinţa oamenilor, fie că o recunoaştem sau nu, este de a eticheta şi a pune bariere între cei asemenea lor şi cei pe care destinul sau accidentele nefericite i-au făcut să fie diferiţi, atunci o persoană cu dizabilităţi, care se izolează de ceilalţi, este un om care pierde şansa de a-şi pune aptitudinile în beneficiul comunităţii.

Fără să ţin o lecţie de morală, despre cum ar trebui societatea să se comporte faţă de persoanele cu dizabilităţi sau cum ar trebui persoanele aflate în suferinţă să se comporte faţă de societate, îmi permit, în cel mai bun caz, să mă dau drept exemplu asupra celor scrise.

Faptul că m-am născut cu o scurtare la membrul inferior stâng şi fără un peroneu la glezna aceluiaşi picior a fost şi rămâne o problemă pe care, cel mai probabil, o voi duce până în ultima clipă a vieţii.

Şi da, în toată copilăria şi perioada adolescenţei am sperat că într-o zi, după toate suferinţele cauzate de intervenţiile chirurgicale, voi putea să las în urmă durerile şi pantofii ortopedici.

Cu toate acestea, acum, la 27 de ani, port aceeaşi pantofi ortopedici pe care nu i-am suportat când eram copil, iar în urma unor interventii chirurgicale greşite m-am ales cu blocarea genunchelui stâng. Probabil că lucrurile devin şi mai dureroare atunci când speri să ţi se rezolve o problemă medicală, iar în schimb ajungi să ai parte de altele şi mai grave. 

Nu are sens să fiu ipocrit, de aceea prefer să spun, legat de etichetări şi generalizări, că am reţineri majore faţă de medici şi faţă de tot ceea ce se întâmplă în spitale. Poate că greşesc, dar e greu de acceptat că cei care sunt vinovaţi de culpe medicale continuă să îşi desfăşoare activitatea având alte greşeli faţă de alţi oameni, care atunci când devin pacienţii lor îşi pun toată încrederea în cei care îi pot salva de la suferinţă.

Despre dizabilităţile mele pot spune că de multe ori au reprezentat un motiv pentru care am preferat o atitudine mai retrasă, care mi-a oferit o zonă mai sigură de manifestare.

Dacă în cazul meu este vorba de probleme medicale vizibile, mă gândesc la situaţia celor care au probleme medicale care nu sunt vizibile, dar au suferinţe mai mari şi poate mai greu de înţeles. Desigur, când eşti în situaţia de a avea probleme medicale care se văd, încerci să eviţi cât mai mult răspunsurile la întrebările celor din jur, deoarece nu sunt cele mai plăcute discuţii, iar ultimul lucru de care ai nevoie este să auzi pe cineva care caută să te compatimească.

Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea fără aceste probleme medicale, pe care sper să le pot duce cu demnitate până la sfârşitul zilelor. Pentru că nu are sens să vorbesc despre ceea ce ar fi fost, pot în schimb să spun despre ceea ce este.

Nu ştiu dacă, aşa cum spunea Petre Ţuţea, că “suferinţa este calea spre mântuire”, poate fi un adevăr pentru toţi cei aflaţi într-o continuă durere. Poate că suferinţa fizică şi psihică te poate face să vezi lucrurile din perspective diferite. Dar, de aici încolo, alegerile unui om în suferinţă, ca şi ale unui om pe care soarta l-a ferit de dureri, sunt cele care contează, în cele din urmă, în opţiunile noastre către tot ceea ce putem face bine sau rău.

Ştiu că sunt un om care a făcut destule greşeli şi a cărui atitudine nu a fost, de cele mai multe ori, cea mai bună faţă de propriile probleme. Şi eu am considerat mult timp că este mai bine să nu cauţi să îi faci pe ceilalţi să înţeleagă, că este mai bine să fii egoist şi să te retragi în spaţiul tău, acolo unde eşti la adăpost de tot ceea ce vrei să eviţi.

Şi poate că da, şi acum sunt momente în care vreau să am momente de siguranţă, dar cred că pot să îmi doresc altceva decât dorinţa de a sta într-un loc ferit de prejudecăţi sau generalizări.

Nu ştiu dacă voi reuşi pe viitor să fac tot ceea ce ar trebui să fie, dar ştiu că dacă nu voi încerca, mă voi confrunta cu regretul de a nu fi încercat. Iar dacă eu nu voi reuşi, atunci ştiu că sunt alţi oameni cu dizabilităţi care încearcă, zi de zi, să aibă o atitudine corectă faţă de suferinţele lor, iar prin munca lor ridică barierile de prejudecăţi pe care le punem între noi şi ceilalţi.

Sursă foto