Fantomele trecutului

Chiar dacă despre trecut se spune că trebuie lăsat în urmă pentru a ne putea concentra asupra prezentului, şi a ne face planuri pentru viitor, nu putem trece cu vederea faptul că la 21 de ani de la căderea regimului comunist au rămas multe lucruri nelămurite.

Scriu rândurile de faţă din postura unuia care face parte dintr-o generaţie ce a avut şansa de a nu cunoaşte o societate închisă, aşa cum s-a întâmplat cu parinţii noştri, oameni născuţi şi crescuţi în spiritul anilor trecuţi.

Nu vreau să judec ce n-am trăit, dar vreau să înţeleg ceea ce n-aş vrea să trăiesc. Şi pentru a înţelege trebuie să cunoşti, dar mai ales să ţii cont de contextele în care au avut loc evenimentele respective.

De bine şi de rău, momentul Decembrie ’89 ne-a adus schimbarea unei dictaturi cu o democraţie, fie ea chiar şi de tranziţie. În funcţie de propriile trăiri şi amintiri, acum ne permitem să privim trecutul cu tristeţe sau amuzament, cu interes sau ignoranţă.

De ce ar trebui să ne mai intereseze trecutul? Pentru că înainte de a fi membri în N.A.T.O. şi U.E., suntem o ţară care trebuie să se împace cu propriul ei trecut, cu destinul său istoric.

Cred că majoritatea problemelor României prezente sunt cauzate de modalitatea noastră superficială de a privi lucrurile care ne afectează în mod direct. Cele mai bune exemple sunt discuţiile despre comunism şi sistemul represiv al Securităţii de Stat.

Rămâne de actualitate misterul în care a dispărut un partid unic precum P.C.R. (Partidul Comunist Român) care avea în ’89 peste 3,5 milioane de membri. Trecerea sa în ilegalitate după ’90 poate că a contat, însă nu într-atât de mult încât să nu mă gândesc la faptul că nu doar comunismul s-a folosit de oameni, ci şi oamenii s-au folosit de comunism pentru un statut social mai ridicat.

Îmi aduc aminte remarca unuia dintre profesorii noştri din facultate, care ne-a spus, referindu-se la perioada comunistă, că el nu poate să scuipe unde a pupat. Nu ştiu cât de mulţi sau cât de puţini sunt cei ca el, însă simplul fapt că aveam în faţă un om care îşi asuma trecutul m-a făcut să-l privesc cu respect.

Cu toate acestea, la nivel înalt comunismul este privit ca un subiect ce trebuie trecut cât mai mult în derizoriu. Exemplul cel mai elocvent este modul în care se raportează preşedintele Traian Băsescu la experienţa comunistă.

Dacă în 2004, în confruntarea cu Adrian Nastase, Traian Băsescu, candidatul A.D.A (Alianţa Dreptate şi Adevăr), întreba “ce blestem o fi pe poporul asta de trebuie să aleagă între doi comunişti?”, după ce-a ajuns în funcţia de preşedinte al Ţării, şi a condamnat în Parlamentul României regimul comunist drept unul criminal, acesta a trecut în tabăra anticomunistă, acuzându-şi adversarii politici, cu acelaşi trecut ca şi el, de comunism.

Sigur, exemplul domnului Băsescu este unul cât se poate de autentic. Domnia sa este un om care a reuşit în comunism, a reuşit în capitalism, deci confirmă mitul potrivit căruia una dintre principalele caracteristici ale românilor este adaptabilitatea.

Pe de altă parte, tot în mister au rămas şi abuzurile comise de către reprezentanţii oraganelor represive care şi-au torturat şi omorat cu bună ştiinţă semenii. Vinovaţi? Desigur, nu există. Şi dacă mai sunt în viaţa, aceştia se bucură de o viaţă pe care tocmai ei le-au refuzat-o celor care au avut de suferit.

Nu vreau să generalizez, şi pentru asta trebuie să spun, pentru a nu exista neclarităţi, că fără o delimitare clară a modului în care ne raportam la trecut, riscăm să facem ce-am auzit şi până acum.

Tocmai de aceea, nu putem condamna un regim politic pentru faptele comise individual de reprezentanţii săi, cum la fel nu poţi condamna o instituţie de securitate a Statului pentru abuzurile comise de reprezentanţi ai săi.

Ştiu că este simplu să zicem că toţi sunt la fel, şi astfel să ne resemnăm spunând că trebuie să trecem mai departe, dar nu cred că putem trece mai departe fără să spunem clar că fiecare dintre noi, indiferent de regimul politic în care trăieşte, este responsabil pentru ceea ce face.

Concluzia la cele scrise anterior este că trebuie să fim responsabili, si să nu ignorăm greşelile trecutului, pentru că exista riscul ca pe viitor să fim predispuşi la repetarea lor.

Siguranţa rutieră din România

În România, de la începutul anilor ’90 au murit în accidente rutiere peste 62.000 de oameni. Astfel, în fiecare an, aproximativ 3000 de români îşi pierd viaţa în accidente rutiere. Toate aceste cifre ne clasează pe primul loc în Uniunea Europeană la numarul de accidente rutiere soldate cu morţi şi răniţi grav.

Comparativ cu ce se întâmplă în alte state membre ale U.E., în 2009, România a înregistrat cea mai ridicată rată a deceselor în accidente rutiere în raport cu numărul locuitorilor, respectiv 130 decese/1 milion de persoane.

La polul opus, cea mai scăzuta rată a deceselor în accidente rutiere în raport cu numarul locuitorilor a fost în Suedia, 39 de decese/1 milion de persoane.

Chiar dacă în momentul aderării la spaţiul comunitar, România şi-a propus să reducă cu 50% numarul deceselor în urma evenimentelor rutiere, acest lucru este tot mai puţin probabil, dacă ţinem cont de faptul că în ţara noastră siguranţa rutieră nu este o politică de stat, aşa cum se întâmplă în statele vestice.

Cele mai importante cauze ale accidentelor rutiere care au loc în România sunt următoarele:

1) Educaţia rutieră precară care poate fi remarcată atât la conducătorii auto cât şi la pietoni. Majoritatea accidentelor rutiere au loc pe fundalul neatenţiei participanţilor la trafic şi a ignorării regulilor de circulaţie.

2) Infrastructura învechită din România, o ţară în care deşi parcul auto se află într-o continuă creştere, calitatea drumurilor a rămas în mare parte la nivelul perioadei comuniste, în care datele problemei erau cu totul altele.

3) Problemele sistemului legislativ de care profită majoritatea celor ce se fac vinovaţi de producerea accidentelor rutiere soldate cu victime sau răniţi. În peste jumatate din cazuri magistraţii preferă să emită o sentinţă cu suspendare, invocând faptul că nu există un pericol social în aceste cazuri.

Mărturie a celor enumerate anterior sunt de fiecare dată ştirile din mass-media şi monumentele funerare ce le vedem pe marginea drumurilor publice, care ne arată locul în care s-a mai pierdut o viaţă.

Probabil, prea curând nu vom asista la o abordare mult mai serioasă a problemelor de siguranţă rutieră. Până atunci, spre binele nostru şi al tuturor celorlalţi participanţi la trafic, trebuie să fim mult mai atenţi la ceea ce facem, pentru că suferinţa îşi poate face apariţia într-o singură clipă de neatenţie.

În ce masură ne simţim în siguranţă pe drumurile din România? Asta este o întrebare la care fiecare dintre noi îşi are propriul răspuns.

P.S.: Acest post a fost scris în memoria fratelui meu, Dragos Nicuşor Neagoe, decedat într-un accident rutier din 17 mai 2009.

De ochii lumii europene

În urmă cu aproximativ o lună de zile, speculaţiile privind amânarea aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen au devenit tot mai clare prin declaraţiile principalilor actori fondatori ai construcţiei Uniunii Europene, Franţa şi Germania.

De ce nu pot fi acceptate Romania şi Bulgaria în Schengen? Printre motivele care au susţinut poziţiile franco-germane s-au numărat problemele de corupţie care afectează în mod clar funcţionarea societăţii în parametrii normali, cât şi securitatea frontierelor cu statele non-U.E.

În timp ce oficialii de la Sofia şi-au recunoscut problemele cu care se confruntă şi au promis că vor încerca să îndeplinească criteriile cerute, oficialii de la Bucureşti au avut reacţii mult mai tranşante, considerând că dacă criteriile tehnice sunt îndeplinite, celelalte chestiuni reprezintă motive de discriminare faţă de un stat membru cu drepturi depline.

Şi ca să fie şi mai convingători, atât Ministerul de Externe al României, Teodor Baconschi, cât şi parlamentarii PD-L au ameninţat că în cazul în care nu vom fi acceptaţi în spaţiul Schengen, România îşi va da toată silinţa să pună piedici atât pentru integrarea Croaţiei la spaţiul comunitar cât şi pentru cererea Germaniei de a-şi mări numărul de europarlamentari.

Chiar dacă aceste reacţii au reuşit să stârnească anumite sentimente de aprobare din partea unora dintre concetăţenii noştri care, alimentaţi şi de chestiunea potrivit căreia tot ce ni se întamplă rău este din cauza conspiraţiilor externe, au trecut cu vederea destul de uşor că mai toate criticile de la Paris şi Berlin se referă la problemele care îi afectează în mod direct chiar pe români.

Ca să confirme acuzaţiile aduse României cu privire la actele de corupţie de la frontierele cu statele non-U.E., în scurt timp am avut parte de două mişcări spectaculoare la Vama Siret şi la Vama Moraviţa. Rezultatul l-am vazut cu toţii pe canalele de ştiri sau în agenţiile de presă, zecile de vameşi retinuţi fiind o dovadă clară a faptului că în România corupţia nu se află pe cale de dispariţie.

Şi pentru că nu sunt singurele zone cu probleme, deoarece mai ramâne situaţia de la graniţa cu R. Moldova sau ce se întamplă în portul Constanţa, liderul minorităţilor din Parlamentul României, altele decât cea maghiară, Varujan Pambuccian a propus combaterea actelor de corupţie din vămi prin aducerea de vameşi din statele membre ale U.E.

Faţă de acest aspect, săptămâna trecută la RRA (Radio România Actualiatăţi) preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că acest lucru este inaceptabil şi ar fi ruşinos să nu ne securizăm singuri graniţele.

Recunosc că îmi este tot mai greu să fiu de acord cu preşedintele Ţării, însă trebuie să spun că în privinţa aceasta are dreptate. Chiar ar fi ruşinos ca la vamă să avem graniceri străini, iar astfel alţii să ducă la capăt obligaţiile pe care le avem noi, în primul rând, faţă de ţara în care trăim.

Tot acelaşi preşedinte ca şi mai toţi dintre actualii şi foştii decidenţi politici din România nu pot spune că nu ştiau ce se întamplă în vămile din România. Bunăstarea vameşilor şi a poliţistilor de frontieră nu este de ieri sau de azi, ci a crescut în constienţă odată cu trecerea timpului, si cel mai probabil bine protejaţi de aceia care au considerat că n-au cum să fie traşi la răspundere.

Ar fi utopic, aşa că nu-mi fac iluzii cu privire la cruciada anticorupţie desfăşurată de autorităţi în zilele noastre. Ca mai toate lucrurile, în Romania justiţia se face la televizor şi rămâne acolo. Nu cred nici că România îşi poate permite să plătească acum vameşii mult mai bine, şi astfel să dispară tentaţia depedenţei de mită.

Înclin să cred, ca şi în momentele de pre-aderare la U.E., că tot ce se întâmplă este pentru ochii celor de la Bruxelles, care oricum ne privesc cu destulă reticienţă şi lipsă de încredere.

Până la sfârşit

Aseară, în timp ce urmăream discursul preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, care a infirmat toate speculaţiile cu privire la retragerea sa, mi-am adus aminte de un banc care a apărut în numărul curent al revistei Foreign Policy România.

Hosni Mubarack, Barack Obama şi Vladimir Putin se află la o întrunire, când, deodată, Dumnezeu apare în faţa lor."Am venit să vă spun că lumea se va sfarşi peste două zile", a tunat Dumnezeu."Spuneţi-le popoarelor voastre".

Cei trei lideri pleacă acasă şi pregatesc un discurs televizat. La Washington, Obama spune:

"Dragi americani, am veşti bune şi veşti proaste. Vestea bună este că vă pot confirma existenţa lui Dumnezeu. Vestea rea este că mi-a spus să vă transmit că lumea va dispărea în două zile."

La Moscova, Putin spune:"Cetăţeni ai Rusiei, regret că trebuie să vă dau doua veşti proaste. În primul rând, Dumnezeu există, ceea ce înseamnă că tot ceea ce a crezut ţara noastră în ultimul secol este fals. În al doilea rând, lumea se va sfarşi peste două zile."

La Cairo, Mubarack spune:"O, egipteni, vin în faţa voastră azi cu două veşti excelente. În primul rând, eu şi Dumnezeu am avut o întrevedere importantă. În al doilea rând, mi-a transmis că voi fi preşedintele vostru până la sfârşitul lumii."

Update: Se pare că sfârşitul lumii nu-l va prinde pe Mubarack preşedintele Egiptului, aşa cum era în bancul de mai sus. Acum avem de-a face cu demisia surprinzătoare a lui Mubarack, care în discursul de aseară a fost destul de clar că nu va ceda în faţa "presiunilor puternice exercitate din exterior". Anunţul privind demisia a fost făcut de către vicepreşedintele Omar Suleiman.

Rolul alianţelor politice

Despre alianţele politice începute în România anilor '90 s-a spus că n-au rezistat deoarece fiecare partid politic a căutat să-şi pună propriul interes deasupra celui comun.

Aşadar, începând cu C.D.R (Convenţia Democrată Română), A.D.A (Alianţa Dreptate şi Adevăr) sau "Parteneriatul pentru România" din decembrie 2008 între P.D.L. şi P.S.D, toate acestea au reprezentat dovezi clare de neputinţă politică a celor care deşi n-au încredere unii în ceilalţi se prezintă în faţa electoratului cu un proiect ce se vrea credibil.

Fără îndoială, scopul unui partid politic şi al celor ce fac politică este acela de a fi la putere. Şi dacă nu poţi să ajungi de unul singur, atunci este necesar să intri într-o alianţă care să te ducă acolo.

Cum în România nu există doi poli de partide, precum este în S.U.A., Partidul Republican şi cel Democrat, modelul alianţelor politice este şi va rămâne în continuare o realitate politică. Să nu ne plângem, alianţe se fac în mai toate statele unde nevoia de compromis şi concesiune este necesară pentru a fi parte a puterii politice dintr-o democraţie liberală.

Avem exemplul britanic, unde pe lângă cei doi poli, Partidul Conservator şi cel Laburist, îi regăsim pe liberal-democraţi, aşa numitul "partid balama" care datorită faptului că nu poate constitui un guvern de unul singur trebuie să se alipească, atunci cand interesul i-o cere, cu conservatorii sau liberalii.

De asemenea, aceaşi situaţie se întâmplă în Germania, unde pe lângă cele două mari partide, Partidul Social Democrat şi Partidul Creştin-Democrat, există şi Partidul Liberal, tot pe post de "partid balama", care se alipeşte social-democraţiilor sau creştin-democraţiilor.

Şi tot în cazul nemţilor, se poate discuta de cele doua alianţe între stânga şi drepta, prima în anii '60, şi a doua de curând, în 2008. În ambele cazuri s-a considerat că era necesar un astfel de ţel comun, deoarece trebuiau depăşite probleme de interes major în care diferenţele doctrinare să devină complementare.

Un ultim exemplu de rol al liberalilor în sistemul politic european este în cadrul Parlamentului European, acolo unde A.L.D.E. (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni) reprezintă o forţă de echilibru necesară atât P.S.E ( Partidul Socialist European) cât şi P.P.E. ( Partidul Popularilor Europeni).

De ce se întâmplă asta? De ce nu avem doar doi poli de partide, iar aşa totul ar fi delimitat? Pentru că electoratul cere atât partidele mari, cât şi un partid mic de 15-20% care să echilibreze balanţa atunci când se constituie un guvern.

Dar ca să revenim la alianţele politice din România, se poate remarca destul de uşor rolul de echilibrare al democraţiei românesti pe care l-au avut liberalii dupa '90. Nu ştiu cât de subiectiv sau obiectiv pot fi faţă de acestă temă, însă acelor care condamnă acum deciziile P.N.L. ţin să le aduc aminte că în 2004 s-a facut aceaşi mişcare, tot o alianţă cu un partid socialist, P.D. condus de Traian Băsescu, împotriva unui P.D.S.R. care tindea să devină un partid-stat, aşa cum se prezintă actualmente P.D.L.

Şi da, în România alianţele nu se fac după doctrine, ci se fac mai mult împotriva acelora care odată ajunşi în postura de a deţine puterea politică încearcă prin mijloacele de care dispun să minimalizeze regimul politic democratic.

Nu ştiu cât de viabilă va fi această alianţă dintre P.S.D şi P.N.L. care poarta numele de Uniunea Social Liberală, însa ştiu clar că avem nevoie de o alternativă la actuala putere politică deţinută de Preşedintele Ţării şi partidul său.

Până acum s-a dovedit că aceia care conduc în prezent România nu sunt capabili să ofere un stat în care puterea legilor să fie peste cea a oamenilor care sunt la conducere. La fel, toate apelurile la solidaritate pentru reducerile salariale şi mărirea taxelor nu s-au dovedit a fi credibile.

Aproape mai mult ca oricând avem nevoie ca alianţa dintre social-democraţi şi liberali să fie una în care interesul comun să fie prioritar. Pentru că altfel ar fi dezastros pentru ambele partide.

Dacă alianţa dintre un partid de stânga şi unul de centru-dreapta nu îşi va dovedi utilitatea, atunci cele două partide s-ar putea confrunta cu mari probleme în momentul în care vor apărea în faţa electoratului, iar în acest caz pentru liderii lor ar fi un foarte probabil sfârşit de carieră politică.

Probabil că vor mai fi oameni care vor prelua cuvintele acelora care vorbesc despre cum se răsucesc în morminte foştii lideri ai P.N.L. Este un lucru mizerabil să te legi de morţi, din moment ce lupta politică se dă între oamenii vii.

Întrebări, oricum, rămân destule. Din ce postura vorbesc liderii P.D.L.? Socialişti? Liberali? Sau cine ştie, poate şi-au găsit liniştea politică în tabăra creştin-democraţiei... Atunci, în cazul acesta, nu ştiu cât de creştineşte este să te legi de morţii liderilor P.N.L., şi astfel să le pătezi memoria.

Cam asta e cu politica de la noi. E greu, dar aceştia sunt aceia pe care îi votăm, şi cu ei defilăm înainte.