Omagiu celor învinşi

Prezent duminică, 23 ianuarie 2011, la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, în cadrul “Întâlinirilor Spectator”, scriitorul şi omul politic Varujan Vosganian a susţinut conferinţa cu tema “Omagiu celor învinşi”.

În acest fel, timp de aproape trei ceasuri, publicul craiovean prezent în sala “I.D. Sârbu” l-a ascultat şi a intrat în dialog cu autorul romanului “Cartea şoaptelor”, care a ales să organizeze conferinţa în trei etape: în prima oră au avut loc discuţii despre tema cărtii, a doua oră a reprezentat un moment în care publicul prezent a intrat în dialog cu invitatul întâlnirii prin intermediul întrebărilor, şi nu în ultimul rând, sesiunea de autografe de la final.

De ce un omagiu celor învinşi? Pentru că ei sunt, în cele din urmă, învigătorii nemuritori. Un exemplu de luat în seamă este cel al luptătorilor din rezistenţa anticomunistă din munţi, care au ales să lupte într-un război în care singura speranţa a fost aceea de a se cunoaşte, peste mulţi ani, că în România au existat şi oameni ce s-au opus dominaţiei impusă de către sovietici după 1945.

Bazându-ne pe acest temei, toţi cei dragi nouă care nu mai sunt prezenţi fizic printre noi, trăiesc în continuare prin noi, deoarece noi suntem responsabili de idealurile şi luptele ce trebuie duse în continuare, iar cine îi uită le omoară amintirea.

De asemenea, un alt aspect deosebit de interesant a fost discuţia despre criza prin care trecem, iar în acest caz Varujan Vosganian a identificat criza actuală nu ca pe una îndeosebi socială, politică sau economică, ci a vorbit vorbit despre o criză a culturii.

Faţă de lucru acesta, rolul cărţilor a fost şi rămâne unul hotărâtor în evoluţia oricărei naţiuni. Cărţile sunt cele care ne formează să avem anumite principii, idealuri sau idei pentru care putem fi dispuşi să facem sacrificii.

Pentru că aşa cum spunea Varujan Vosganian, o carte nu poate fi niciodată ucisă. Ea poate fi arsă, paginile îi pot fi rupte, însă odată ce este citită ideile sale rămân nemuritoare în conştiinţele oamenilor.

Nu în ultimul rând, scriitorul şi fostul ministru finanţe i-a îndemnat pe cei prezenţi în sală să nu-şi uite visele, să se identifice cu ele şi dacă vor să caute modele în societate este bine ca fiecare să fie propriul său model, deoarece schimbarea pe care ne-o dorim, atât de mult, nu se poate face decât dacă ne schimbăm şi noi însine în bine.

Preşedintele jucător

Ales în 2004, în urma alegerilor prezidenţiale în care l-a avut drept competitor pe liderul PDSR şi primul ministru în funcţie, Adrian Năstase, candidatul Alianţei "Dreptate şi Adevăr", Traian Băsescu a reprezentat un nou model politic apărut pe scena publică de după 1989.

Văzut drept un om popular, care se identifica cu masele de oameni, omul politic Traian Băsescu a încercat să câştige ceea ce puţini politicieni chiar au reuşit: încrederea oamenilor.

Nu este mai puţin de neadevărat că şi Ion Iliescu, primul preşedinte al României postdecembriste, s-a bucurat de acelaşi sprijin popular, dar cu toate acestea a pierdut alegerile prezidenţiale din 1996 în favoarea candidatului C.D.R., Emil Constantinescu.

Din acest punct de vedere, Traian Băsescu a reuşit ceea ce Ion Iliescu a eşuat: câştigarea a două mandate consecutive, în 2004 şi 2009.

Astfel, cu aceasta scurtă prezentare de mai sus, voi încerca să notez cât se poate de cuprinzător evoluţia şi principalele momente din cariera prezidenţială a omului politic Traian Băsescu de până acum.

Aşadar, în 2004, precum şi în 2009, Traian Băsescu a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale la limită. Cu toate acestea, el şi-a început în forţă primul mandat prezidenţial postându-se în imaginea omului politic apropiat de semenii săi, iar astfel nu este de mirare că această perioadă din 2004 şi până aproape de 2009 a fost una de apogeu a carierei sale politice.

Apelând la o serie de teme de un interes general pentru societate românească, Traian Băsescu se bucura de tot ceea ce îşi doreşte un om politic: încredere şi un sprijin popular aproape majoritar.

Temele care au alcătuit ingredientul succesului prezidenţial au fost următoarele:

1)mitul liderului singuratic;

2)luptătorul împotriva marilor corupţi;

3)anticomunismul;

4)reformarea statului;

5)o politică cât mai activă în R. Moldova;

Deoarece preşedintele jucător, aşa cum îi place să se autodenumească, a jucat foarte dur, chiar la limită sau peste limita prevederilor legale, el şi-a fidelizat electoratul din 2004 şi a atras precum un mangat noi votanţi pe bandă rulantă.

Şi dacă a avut nevoie de ajutor din partea adversarilor politici, în speţză a guvernului Tăriceanu compus din PNL şi UDMR, dar susţinut de către PSD şi PC, momentul suspendării preşedintelui în funcţie din 2007 a fost unul de relansare a carierei politice a lui Traian Băsescu.

În acest mod, Traian Băsescu i-a găsit vinovaţi pentru neîndeplinirea temelor sale pe adversarii politici, considerând că ei reprezintă "sistemul ticăloşit" care îl împedică pe preşedintele în funcţie să îşi ducă la capăt mandatul câştigat prin votul direct al românilor din 2004.

După ce-a câştigat fără probleme referndumul pentru suspendarea preşedintelui în funcţie din mai 2007, Traian Băsescu şi-a păstrat retorica privind temele menţionate anterior şi a continuat să-şi demonizeze adversarii politici, iar ca un om care se gândeşte în perspectivă a adus pe scena publică o nouă temă ce ţine de schimbarea Constituţiei prin acordarea unor drepturi mult mai mari a instituţiei prezidenţiale.

Nemulţumit de statutul de mediator pe care trebuie să-l exercite, Traian Băsescu, ca orice animal politic, doreşte mai multă putere bazată pe un sistem cât mai centralizat care să se afle în subordinea sa directă.

În cele din urmă, odată ajuns la alegerile prezidenţiale din 2009 pe care le-a câştigat tot la limită, fiind consecvent faţă de retorica sa şi temele de campanie atât de des utilizate din 2004 până atunci, Traian Băsescu deşi a câştigat un nou mandat prezidenţial, în realitate a pierdut ţara pe care trebuie să o conducă până în 2014.

Îmi aduc aminte de o scrisoare deschisă pe site-ul de campanie al preşedintelui în funcţie după momentul alegerilor din 2009. Atunci Traian Băsescu le transmitea celor care nu l-au votat că i-au dat o lecţie de care va ţine cont în al doilea şi ultimul său mandat de preşedinte al României.

Cred cat se poate de sincer că preşedintele în funcţie n-a învăţat mai nimic nici din primul mandat de preşedinte şi cu atât mai puţin din rezultatul alegerilor din 2009. Şi de aceea, nu cred că va învaţa să facă altceva decât ce-a ştiut şi până acum.

Doar că, manifestari precum cea de astăzi de la Iaşi, unde s-au sarbatorit 152 de ani de la Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, vor reprezenta noi momente de tensiune între conducătorul statului şi masele de oameni care i-au fost cândva fidele, dar astăzi se simt înşelate pentru increderea care i-au acordat-o în 2004, mai 2007, şi nu în ultimul rând, în 2009.

Am devenit tot mai sătui de un preşedinte care joacă fals şi face apel la solidaritate cu oameni care nu se simt reprezentaţi de el, şi care în cel mai bun caz respectă doar instituţia, şi nu omul care o conduce.

Dacă modelul politic Traian Băsescu a fost unul care a câstigat destule bătălii electorale în trecut, nu cred că ar fi bine pentru vreun om politic român să-şi aleagă un astfel de model care nu poate să îşi exercite principalele atribuţii pe care le are o funcţie de conducere precum cea de preşedinte al Ţării: aceea de a reprezenta cetăţenii României, funcţia de mediere a conflictelor din societate, şi mai ales, un lucru foarte important, încrederea pe care trebuie să o transmită semenilor săi în momente de răscruce.

În rest, omul politic şi preşedintele în funcţie al României, Traian Băsescu îşi culege acum roadele de pe urma tuturor semninţelor de ură, demonizare şi dezbinare socială pe care le-a plantat cu multă abilitate în mentalul colectiv românesc, odată ce a ajuns în cea mai înaltă funcţie a statului.

Dezbatere despre reformarea instituţiilor şi a procedurilor electorale

Miercuri, 12 ianuarie 2010, am avut posibilitatea de a participa la o dezbatere organizată de către Asociaţia Pro Democraţia-Club Craiova şi Asociaţia Euro-Agora care a avut drept temă "Reformarea instituţiilor şi a procedurilor electorale din România".

Deoarece era anunţată prezenţa preşedintelui Pro Democraţia, Cristian Pârvulescu, odată ce am ajuns la Casa Universitarilor din Craiova am rămas surprins placut de numărul mare al celor prezenţi la o dezbatere de idei destul de promiţătoare pentru cei interesaţi de subiectul acesta.

Un lucru foarte util pentru dezbatere a fost că printre cei prezenţi s-au numărat atât membrii ai ONG-urilor, parlamentari, cadre universitare, studenţi, sindicalişti şi desigur, reprezentaţii mass-mediei locale.

Aşadar, în mare parte, fiecare categorie socială a avut reprezentanţii săi, care şi-au exprimat consideraţiile legate de problema funcţionării instituţiilor politice şi a modului în care ne alegem reprezentaţii politici.

Prin intermediul prezentării realizate de către profesorul de ştiinte politice de la SNSPA, Cristian Pârvulescu, cei prezenţi în sală au avut posibilitatea de a analiza şi compara diverse sisteme de reprezentare politică existente în cele mai importante regimuri politice liberal-democratice.

Printre exemplele enumerate au fost cele ce ţin de modelul nord-american, canadian, britanic, francez, belgian şi cel românesc. Deşi, toţi am fost învăţaţi că sistemul nord-american şi cel britanic reprezintă esenţa democraţiilor moderne, s-a demonstrat că nu este chiar aşa, deoarece nivelul de reprezentare parlamentară nu este proporţional cu voturile exprimate la alegeri.

Se poate vorbi pe scurt despre situaţia din Marea Britanie, unde alegerile se desfăşoară după sistemul uninominal pur, în care reprezentanţii trimişi în Parlament sunt doar cei clasaţi pe primul loc în colegiile în care au candidat.

Urmarea este că alte sute de mii de oameni care au votat cu candidaţii clasaţi pe locurile secunde rămân nereprezentaţi în legislativ, iar astfel se păstreaza dominaţia principalelor două partide: Laburist şi Conservator.

Revenind însă la problemele din România, una dintre concluzii a fost că spre deosebire de alte state, suntem reprezentaţi destul de bine în Parlament, dat fiind faptul că voturile pentru cei clasaţi pe locurile secunde nu se pierd, ci se folosesc la redistribuire.

Implementat în alegerile generale din 2008, după o propunere susţinută foarte puternic de către Asociaţia Pro Democraţia, sistemul de vot uninominal este un lucru bun pentru sănătatea unui stat democratic, dar se pare că încă nu este înţeles atât de către parlamentari cât mai ales de electorat.

Dacă în cazul reprezentanţiilor politici din legislativ, legătura lor cu colegiul în care sunt aleşi este foarte des una relativ formală, în cazul alegătorilor, aceştia se întreabă cum se face că în urma redistribuirii un candidat clasat pe locurile secunde câştigă un mandat în Parlament, iar un altul care câştigă un colegiu îşi pierde locul câştigător.

Fără îndoială, rămân lucruri care trebuie lămurite şi stabilite foarte clar. Dacă în prezent se speculează că s-ar dori reintroducerea votului pe listă la Senat şi păstrarea votului uninominal la Camera Deputaţilor, atunci nu putem spune decât că incertitudinea devine tot mai profundă, iar astfel indiferenţa pentru politică se accentuează, chiar dacă există unele voci care vor introducerea unui vot obligatoriu.

Pe de altă parte, aşa cum au fost de acord în mare parte şi cei prezenţi la dezbatere, o mare problemă în România o reprezintă frauda electorală. Faţă de acest aspect, peste jumătate dintre români cred că alegerile au fost fraudate şi de aici rezultă în mod direct slaba legitimizare a instituţiilor statului în ochii cetăţenului român care îşi exercită dreptul de vot sau preferă să fie indiferent.

Cum avem o legislaţie în vigoare care pedepseşte frauda, marea problema este că nu s-au găsit vinovaţii. Este o chestiune care a fost evitată de toate forţele politice care au avut acces la puterea politică, iar astfel se poate spune în mod direct că nu exista voinţa necesară pentru a stopa acest fenomen, care ne pune într-o situaţie jenantă de fiecare dată când avem de-a face cu acuzaţii reciproce ale candidaţilor înscrişi în orice competiţie electorală.

Per total, mă pot declara mulţumit pentru că am patricipat la o dezbatere vie, în care am avut posibilitatea să ascult opinii interesante şi diverse, din partea unor oameni care au încercat să puncteze cât mai exact felul în care suntem interesaţi de soarta noastră.

Închei cu ceea ce a spus un domn venit din Olt, căruia spre ruşinea mea nu am reuşit să-i reţin numele, dar care precizat un lucru deosebit de important pentru orice dezbatere de genul acesta: în România, ceea ce se întâmplă într-o sală de conferinţe şi ceea ce se întamplă în afara ei sunt două lumi paralele.

Probabil, majoritatea dintre noi simţim că aşa este, şi asta ar trebui măcar să ne dea de gândit, pentru că practic nu facem nimic dacă după ce ieşim dintr-un mediu de dezbateri continuăm să ne comportam ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Solitari sau solidari?

În 23 decembrie 2010, în timp ce Opoziţia încerca să testeze din nou soliditatea Guvernului Boc printr-o moţiune de cenzură care se anunţa ca fiind deja o nouă încercare nereuşită, disperarea unui om simplu a făcut ca măcar pentru câteva clipe, gândurile nostre să se îndrepte spre problemele pe care le trăim în ignoranţă şi neputinţă.

Acum, la aproape două săptămâni de la momentul în care Adrian Sobaru, un angajat al TVR, s-a aruncat de la unul dintre balcoanele Parlamentului, mă tem că nimeni n-a înţeles nimic.

La fel, cum nu s-a înţeles mare lucru nici din protestul Cristianei Anghel, o profesoară din Caracal care a fost timp de aproape 70 de zile în greva foamei, pentru că Guvernul Boc nu a majorat salariile profesorilor potrivit unei legi votate de către fostul legislativ.

Deşi Puterea şi mass-media apropriata ei au încercat să minimalizeze aceste două cazuri, punând la îndoială starea psihică a celor care recurg la astfel de gesturi extreme, cred că oricare dintre noi s-ar recunoaşte în disperarea celor doi protestatari.

Sunt mulţi ca ei, care suferă zi de zi şi înghit tot felul de mizerii, doar că puţini au curajul să îşi spună la un moment dat, când au ajuns la capătul răbdării, că aşa ceva nu se mai poate, şi cineva trebuie să facă ceva.

Spun că nimeni nu a înţeles nimic, nu pentru a spune că gesturilor celor doi nu fost în zadar. Oamenii aştia şi-au facut datoria faţă de ei şi semenii lor, riscându-şi vieţile pentru că ceva nu merge bine în ţara noastră.

Cred sincer că nu ar fi recurs la asemenea gesturi dacă ar fi trăit într-o societate în care oamenii cu aceleaşi probleme şi neajunsuri sunt solidari în proteste, iar guvernanţii nu îi ignora şi nici nu caută să-i încaiere pe unii împotriva altora.

Cum realitatea socială şi cea politică este alta, disperarea oamenilor solitari devine tot mai evidentă, fie măcar şi pentru puţin timp în conştiinţa colectivă a românilor.

Ştim că 2011 nu va fi un an uşor, şi poate tocmai de aceea ar trebui sa acordam mai multă atenţie oamenilor din jurul nostru. Ne putem plânge singuri, putem protesta singuri, dar niciodata nu vom schimba ceva fără unitate şi solidaritate.